În cât timp pot să devin skipper?

articol de Vlad Bălan
 
O întrebare pe care mulți dintre noi, cei de la SetSail, o primim este “În cât timp pot să devin skipper?”. Fiecare dintre instructorii SetSail din expedițiile #Cyclades, de multe ori sunt întrebați în cât timp cred că oamenii sunt pregătiți să închirieze o barcă cu familia sau cu prietenii.
 

Răspunsul la întrebarea acesta este clasicul “depinde”. Adică să devii skipper în acte, nu e mare inginerie. Urmezi cursurile școlii (la The Ark în București sau cele intensive de la Limanu), faci practică, îți iei diploma de absolvire, dai examenul și ta daa, ești skipper. Toate astea durează o lună, maxim două. Dar înseamnă asta că ești pregătit să ieși singur cu barca? Eu cred că nu. E ca la permisul auto. Câți dintre noi s-au aventurat la drumuri serioase sau la mers singuri cu mașina imediat după obținerea permisului? Puțini, sunt convins. Faptul că ai un permis, nu te face și șofer experimentat (sau skipper, în cazul nostru).
 
Și cel mai bine cred că o să povestesc experiența mea, fiind considerat unul dintre skipperii cu o “ascensiune” rapidă. Eu am făcut cursurile în primăvara lui 2015. Am făcut sesiunea din București, pe atunci neexistând varianta de cursuri intensive de la Limanu. Și țin minte și-acum că, la un moment dat în timpul primelor ore de curs, Ovidiu a spus că, după cursuri, o expediție Cyclades și un sezon de regate, orice cursant este pregătit să ia o barcă singur. Și când zic singur, adică să fie singurul cu experiență de pe barcă.
 
La momentul respectiv, n-am știut dacă să-l cred sau nu. Mi se păreau încurajatoare vorbele lui, dar pe de altă parte îmi închipuiam că vin și din dorința de a vinde cât mai multe produse SetSail. Dar m-am înscris. Și la Cyclades. Și la regate. Cyclades au fost senzaționale pentru că mi-au permis să descopăr o față a Greciei pe care foarte puțină lume o știe. Și anume zona de insule, în extrasezon, care pur și simplu m-au fermecat. Iar despre regate, nu am cuvinte. În primul rând, am avut marele noroc să nimeresc o echipă ai cărei membri am devenit mult mai mult decât niște simpli coechipieri. Suntem deja la al patrulea sezon împreună și pe toți ne leagă o prietenie minunată. În al doilea rând, participând la regate, am început să cunosc foarte bine barca și să înțeleg ce înseamnă fiecare manevră în parte. Dacă la început făceam totul mecanic, trăgând de parâme după cum ne spunea Ovidiu, ușor, ușor am început fiecare să înțelegem de ce anume tragem de paramale respective. De ce barca se comportă într-un anumit mod. Cum se acostează corect. Și multe alte răspunsuri.
 
 
Așa că, în toamna lui 2015, deci la jumătate de an după ce am absolvit școala, primesc o propunere să fiu skipper în Grecia. M-au trecut căldurile inițial. De bucurie, de teamă, de toate. Și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l sun pe Ovidiu:
-Băi, am primit o ofertă, să merg skipper în Grecia!
-Foarte tare! Și când te duci?
-Stai puțin, că încă nu am acceptat.
-De ce?!
-Păi nu știu, n-am experiență, oamenii cu care merg n-au mai mers pe barcă. Mi-e un pic teamă.
-Nu există așa ceva! Ești pregătit!
-Bine, dar și barca mi se pare cam mare...Sun Odyssey 469. Ce crezi?
-Este foarte bine! Să nu te prind că nu accepți! O să-ți placă maxim, o să vezi!
 
Și cam asta a fost discuția cu Ovidiu. Ce mai poți să spui după așa un dialog decât un “Da!” hotărât.
 
Și am ajuns în Grecia. Și a fost horror. Am stat o zi în Atena, pentru că era vânt foarte puternic. Am plecat a doua zi în Aegina. La acostare, ni s-a ars cabestanul de la ancoră. Dă-i, chinuie-te și trage-te la mal, ajutat de niște domni de treabă de pe alte bărci. Sunat la compania de charter, care au trimis a doua zi un băiat cu un cabestan nou nouț în geantă. După câteva ore era ca nouă barca. A doua zi am plecat în Hydra. Totul superb. La plecare, ancora agățată. Bineînțeles, greșeala clasică, băgat cangea, prins cangea la lanț, scăpat cangea în apa. Până la urmă, am scăpat și de-acolo. Ajuns seara în Poros. Întâlnit cu niște ruși pe care-i ajutasem în Hydra, care ne-au făcut semn că au ceva pentru noi. Cangea! Ne-o recuperaseră ei. A doua zi, când să plecăm din Poros, iar ancora agățată. Iar băgat cangea, iar agățat, iar pierdut. De data asta de tot, că nu ne-am mai întâlnit cu rușii.
 
Practic, nici o zi fără un incident. Și nu știu dacă vine de la firea mea sau nu, dar toate astea nu m-au descurajat. Sau poate m-au descurajat un pic pe parcurs. Dar când am ajuns înapoi în marina Alimos, am acostat barca, am legat parâmele, am oprit motorul și băieții de la compania de charter m-au primit cu “Welcome back, captain!”...îmi este imposibil să descriu sentimentul. Practic în momentul ăla ți se face un declic. “Ia uite, mă, că am avut atâtea belele, dar cu toate astea am ajuns înapoi întregi, și eu și echipajul și barca, ba chiar ne-am simțit și foarte, foarte bine.” Și nimic nu ți se mai pare imposibil. Da, tot am avut de învățat în continuare (și probabil încă am), dar important e să ai minimul necesar. Și să nu pui niciodată echipajul în pericol. Barca e altă poveste...e o bucată de plastic, se repară. Ca fapt divers, următoarea barcă pe care am skipperit-o, la doar câteva luni după pățania asta, a fost un catamaran Lagoon 450, după o discuție asemănătoare cu Ovidiu. Și aia, credeți-mă, este o barcă absolut înfiorătoare atunci când o vezi prima oară în marină. Un monstru de 110 metri pătrați pe care tu, un pârlit, trebuie să o stăpânești.
 
 
Revenind la întrebarea de la început. Nu cred că este corect “în cât timp pot să devin skipper?”. Ci mai degrabă “câtă experiență îmi trebuie ca să devin skipper?”. Și nu cred că trebuie să treacă ani înainte să aveți curajul să luați o barcă în mâinile proprii, cum mai cred unii puriști care se uită arogant la începătorii care-și fac curaj și închiriază o barcă. Dar cred că un pic de experiență nu strică. Adică am văzut cursanți făcând cursul, luând repede permisul și apoi imediat barcă. Le-am admirat curajul, dar nu cred că e bine așa. Sunt prea multe lucruri pe care nu le știi. Și, mai grav, pe care nu știi că nu le știi. Marea e ceva senzațional. Dar nici nu te iartă prea des când faci greșeli.
 
Și asta mi s-a părut (și mi se pare în continuare) fain la SetSail. Că ai ocazia să faci o grămadă de activități după ce termini școala, alături de oameni cu același nivel ca tine. Pentru cineva care nu vrea să se omoare cu regatele, recomand clar o expediție Cyclades pe o barcă cu un instructor SetSail. Și apoi, de ceva timp, avem noțiunea de “barca prietena”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai mulți cursanți, care se împrietenesc la cursuri, în Ciclade sau la regate, se hotărăsc să ia o barcă singuri și să meargă parte din flota SetSail în Cyclades.
 
 
E situația ideală. Eu am vrut să fac ceva asemănător atunci când am luat barca prima oară, dar vremea a fost prea mult pentru mine și am hotărât să nu țin traseul SetSail, care era prea lung. Practic, ai toată responsabilitatea bărcii, pentru că nu mai e nimeni experimentat care să-ți dea informații sau să te ajute în momentele delicate. Dar ai și confortul (mai ales psihic) oferit de mersul în flotă. Știi că ai la cine apela în caz de situație majoră, știi că are cine să-ți dea un sfat, știi că la destinație sigur va fi cineva care îți va da indicații și ajutor la acostare, etc.
 
Și totuși, ca să nu fiu misterios și filosof până la capăt, o să zic că, după părerea mea, câteva săptămâni petrecute pe mare (făcând manevre cu barca, nu stând cu un Aperol în mână) sunt suficiente pentru o primă încercare de “skippereala”. E nevoie de ieșirea asta mică din comfort zone, trecut peste teamă și emoții și luat barca. Încercat marea cu degetul cum ar veni. Că apoi durează un an, doi, până experiența acumulată e suficientă să nu mai ai nicio emoție și să te bucuri cu-adevărat de skippereală, asta e altă poveste. Dar totul începe cu prima ieșire. Așa că hai, ne vedem pe mare! Keep on sailing!
 
 
 

📷    Bogdan Albu si Marius Tudor